CULTURA URBANĂ – Pompiliu ALEXANDRU: Istoria nu este practică

 

 

            Istoria nu este decât o memorare a tristeței și neputinței noastre în fața acțiunilor. Istoria este doar o subliniere și o publicitate agresivă a Destinului care se prezintă ca o mașină cumplită cu roți dințate care macină tot. Este și o oglindă a gradului de prostie și de ignoranță, de zbatere a omului pe „uscatul” pământului. Mașinăria este cosmică, angrenajele au dimensiuni planetare. Fiecare planetă, de la Pitagora citire până la astrologii de gheretă, izolați și ironizați ai zilelor noastre, nu reprezintă decât un ax care ne obligă implacabil să urmăm mereu și mereu aceleași gesturi, oricât de mare ne este durerea. Savurăm fiecare detaliu al istoriei, căutând mereu câte o utilitate acestui lucru. Și astfel Istoria ajunge, din perspectiva unor naivi, să capete o importanță iluzorie ceva mai mare decât Filozofia, cea care nicicând nu a avut un rost pe lume. Dar, vai, cred că Istoria se află într-o situație și mai tristă decât Filozofia! Este extrem de oedipiană… Se bate cu pumnul în piept că trebuie să cunoști Istoria pentru a nu repeta greșelile! Are aparența unui Sfinx care îndeamnă la tot pasul să scormonești în memoria lumii pentru a nu repeta aceste greșeli. Și-i răspundem cu nasul sus că Omul este deasupra Destinului căci, cunoscând Istoria, poți să nu repeți aceste greșeli. Mai ales acum, în secolul XXI, când omenirea are un nivel de maturitate, de civilizație, de raționalitate care nu se compară cu nimic din Univers. Aproape că pufnim indignați dacă ni se spune că nu suntem cu nimic mai sus decât omul Evului Mediu. Ce Ev Mediu? Cu generația trecută, cea care a pus mâna pe armă și a facut, scurt, două războaie mondiale. Gata! Omenirea s-a lecuit definitiv cu aceste două războaie! Nu are cum să nu fi învățat lecția! Ar însemna să fie oligofrenă, retardată complet, trepanată și mutilată să revină la acele greșeli. S-au făcut tribunale care să judece Istoria însăși, se fac Universități care urmăresc în timp real mișcarile Istoriei. Există științe economice, sociale, psiho-politico-sociale și comunicaționale care în fiecare zi nu fac altceva decât să susțină cu un instrumentar chirurgical orice mișcare a omenirii. Acum totul s-a rafinat. Știm la secundă când răsare Soarele și ce influență are Marte când intră în Săgetător. Destinul omenirii este măsurat cu micrometrul. Ultramatematizat. Nu încape nicio eroare aici. Ei bine, cu toate acestea iese la iveala o hidoșenie cumplită care ne pune în fața unei frici tetanizante: suntem infinit de slabi și de proști. Ne uităm cu o neputință care ne doare cumplit cum în ciuda tuturor acestor lucruri ne adâncim în Destin cu tot cu mândria de a fi Om cu liber arbitru. Exact ca Oedip. I-a zis-o Sfinxului ăsta! Cu o vorbă cumplită l-a alungat. I-a spus ca cel care este deasupra Destinului este chiar Omul! Istoria numai el o face. După ce l-a îngropat cu acest cuvânt și l-a făcut și de râs pe acest Sfinx, Oedip a plecat cu capul sus să execute cuminte acțiunea destinului care tocmai a fost pus la locul lui. Cam ăsta este și raportul dintre vorbă și acțiune. Ultima nu prea are multă minte – vorbește doar limba păsărilor și plantelor, adică exact pe aceea pe care noi nu o pricepem deloc – iar vorba nu se mai pogoară până la nivelul acțiunii pentru a-i arăta concert ce vrea sa spună. De aceea ambele merg pe drumuri separate. De aceea ne și doare atât de tare.

            S-a vorbit enorm de mult despre cele două războaie mondiale. Mai mult, am realizat chiar procese în care să fie judecate definitiv acțiunile istoriei. Adică iar am vorbit. Asta pentru a ne intra bine în cap că nu mai avem voie nicicând să repetăm acele acțiuni cumplite, care au făcut ca iadul însuși să pălească. Dar roata destinului se învârte chiar mai repede decât am dori noi. Nici nu am ajuns la 100 de ani de la Primul Război Mondial că o luăm de la capăt. Acum durerea este și mai mare. De ce? Pentru că gândim mai mult, că gândim și privim la fiecare pas al furtunii istoriei care vine spre noi repetându-se, iar noi doar privim îngorziți cum ne copleșeste, și mai mult decât data trecută, acum se adaugă un plus de suferință dată de faptul că știm exact în ce constau nenorocirile care or să vină. La secundă! Meticulos. Una este să mori cândva, când te aștepți mai puțin, alta să mori anunțat. Este o necunoaștere sănătoasă asta. Zeii antici spuneau că ne-au dat cel mai de preț dar: faptul de a ști că suntem muritori, dar că nu știm exact și ziua respectivă, când plecăm în moarte. Se pare că acest dar ne-a fost luat înapoi. Acum calculăm atât de mult încât am descoperit nu numai când am putea să murim, ci mai ales și cum, în ce mod. Obsesia omenirii acutale este cancerul – adică formula unei morți anunțate.

            Un exemplu. Spune doamna Merkel în luna mai 2014, într-un interviu publicat în Frankfurter Allgemeine Zeitung: „Sunt convinsă că, pe termen mediu şi lung, cooperarea strânsă cu Rusia trebuie să continue. Acest lucru necesită un minim de valori comune care să se reflecte la nivel politic.” Înțelegeți? Germania caută din nou un „minim de valori comune” cu Rusia. Adică se repetă istoria. Rusia se pregătește din nou să păcălească Germania care intră în același joc cu capul înainte. Caută valorile comune minime acolo unde nu sunt și nu au existat niciodată. Este o chestiune elementară care ține de orice manual de comunicare. Nu există comunicare acolo unde părțile aflate în dialog nu împărtășesc aceleași valori, care nu văd lumea sub același limbaj. A spus-o mai abrupt și mai plastic președintele Poloniei, Bronislaw Komorowski: „Europa dorește să joace șah cu Rusia, în timp ce aceasta, prin Putin, joacă box.” Asta este definiția perfectă a prostiei. Iar Germania, așa cum o psihanaliza cândva Jung, este națiunea rațională prin excelență, și tocmai din atâta raționalitate iese din când în când la suprafață o funcție inferioară ei, care se identifică perfect cu prostia. Românul are o vorbă: acolo unde este multă minte este și multă prostie. Se caută mereu „valori comune minime” între șah și box. Și iar, absurdul continuă: ne mirăm cum de cele două nu se potrivesc. Este exact ca în cazul unui individ care încearcă să introducă un cub într-o gaură rotundă. Se caută… o soluție rațională. De strategie. Se caută un artificiu rațional acolo unde nu există decât o soluție simplă din punctul de vedere al naturii: se numește forță! Nu mă refer la o forță brută, armată! Mă refer la forță ca o soluție de tăiere a unui nod gordian. Iar asta nu o văd decât într-un singur fel. A ignora. A nu mai sta de vorbă. A spune frumos: istoria ne-a arătat că nazismul este o anexă, un tampon, trâmbița care anunța intrarea în scenă a comunismului. A împușca trâmbițașul fără să dai măcar o palmă actorului principal înseamnă să nu înțelegi nimic din piesa de teatru. Ori tocmai acest lucru se petrece. Suntem prezenți în muzeul Prado și admirăm/blamăm ore în șir extinctorul de la ușă, acordându-i o valoare artistică anume. Priviți documentarul extraordinar al lui Edvins Snore, The Soviet Story, în care istorici precum Norman Davies, Boris Sokolov sau scriitorul Vladimir Boukovsky arată extrem de clar cum omenirea confundă trâmbițașul cu actorul principal. Mai mult, blamarea nazismului este atât de acerbă și dură (nu nemeritat), încât ura noastră nu ar putea să se concentreze pe două lucruri deodată. Uităm astfel de existența comunismului. Rezultatul? Nu mai vorbesc de inexistența unui proces al comunsmului, dar ceea ce este mai grav, Germania zilelor noastre încă trăiește cu rușinea că a fost un trâmbițaș. Un extinctor. Spun ei astăzi, prin G. Schroder, când li se cere să ia o atitudine ceva mai fermă împotriva eternei acuze a rușilor care sunt victime ale unor naziști ucrainieni, antrenați și trimiși să extermine în numele unei Europe naziste: „noi suntem vinovați de moartea a 25 milioane de ruși”. Cum se numește acest lucru în psihologie? Un fel de mixaj între sindromul Stokholm și învinuire morbidă. Rușii, când aud acest lucru, nu fac decât să se bucure că planul a reușit în totalitate! Varsă o lacrimă și spun: „vedeți, recunoașteți și voi că noi suntem victimele absolute!” Nu spun nicio vorbă despre câți ucrainieni au murit uciși de Stalin prin marea înfometare, nu spun nicio vorbă despre alte milioane și milioane de victime făcute de ei după ce nazismul a căzut, prin comunismul care a fost și externalizat și experimentat pe atâtea națiuni. Cauza este trâmbițașul! El este vinovat! Noi nu avem nicio vină! Asistăm la vina extremă în istorie: unii se învinuiesc mai mult decât este necesar, mergând până la autoflagerarea eternă, în timp ce alții nu își găsesc nicio vină, chiar dacă victimele, numeric-cantitativ și prin metodele, calitativ superioare în diabolismul lor, au fost net superioare celor care se învinovățesc. Germanii, românii, polonezii, bulgarii, sârbii, letonii, estonienii, lituanienii plătesc și astăzi, dublu, triplu, de zeci de ori păcatele unui nazism pe care l-au îmbrățișat de ocazie, apoi plătesc iar de zeci de ori prin marea purificare comunistă, în timp ce Rusia-cauză pozează în același timp în victima absolută și în Puterea absolută. Cu o îngâmfare enormă spune: „cum de aveți curajul să închideți spațiul aerian pentru unul de-al nostru?!” Sau, se întreabă retoric: „nu este oare momentul să reîmpărțim România?” Așa, cam cum împărțim tortul la o petrecere.

            Germania adopta o atitudine care în mod clar se așează exact în aceeași poziție pe care o avea înainte de al Doilea Razboi Mondial. De aici nu mai este decât o aruncătură de băț până la a redeveni colonie rusească, deja începută cu ajutorul unui Iliescu la noi. NATO și UE ne asmut zilnic și ne cer să fim „fermi”, să ținem coada sus în fața oricărei berze care ar încălca spațiul nostru aerian. Asta în timp ce NATO și UE joacă șah și ticluiesc vorbe care arată cât de îngrijorați sunt de faptul că mor zilnic ucrainieni sau că Crimeea a fost anexată într-o săptămână. Ne spun cât de buimăciți sunt de aceste lucruri și cât de mult suferă pentru poporul ucrainean. Așa or să sufere și pentru România, care acum, fără bocanci în picioare, se plimbă țanțoș prin sat, ca Moromete, cu o pușcă de lemn pe umăr și cu o uniformă pe care este o emblemă NATO pe ea. Și punem la punct orice vrabie, orice barză, orice rus care îndrăznește să ne privească doar. O sa rămânem iar în mijlocul uliței, exact ca data trecută – poate doar că acum unele ulițe sunt mai asfaltate; cu gropi, dar asfaltate – și o să clipim des că nu mai înțelegem nimic. O sa avem iar o mișcare pendulatorie, deja începută, mai întâi „umăr la umăr” cu UE, NATO, apoi iar o să înălțăm cânturi de slavă Partidului care ne clădește și ne civilizează. Întrebați orice rus din zilele noastre și veți vedea cât de convins este că fără Rusia, România și alte state de pe aici nu ar fi fost niciodată civilizate dacă nu apărea exact la momentul potrivit cu comunismul luminător. Mai mult, precum germanii, noi înșine suntem convinși că fără Rusia și dușul pe care l-am luat de la ea, astăzi nu am fi aici, atât de departe înaintați în Istorie! Faimosul Rogozin, vicepremierul rus, ne spune cu accente moralizatoare în gals, noi fiind niște infami nerecunoscători: „Le sugerez domnilor Basescu și Ponta să sărbătorească a 70-a aniversare a eliberării Bucureștiului de fasciștii români, la 31 august”. Trec peste personajele cărora se adresează distinsul domn. Să reținem doar că ne aduce aminte, în același stil de până acum, cât de nerecunoscători suntem noi Rusiei pentru marea eliberare pe care ne-a adus-o. Nu știu de ce, dar îmi sună în urechi ca o muzică mult mai frumoasă vobra lui P. Carp: „Prefer o Românie învinsă alături de Germania decât victorioasă alături de Rusia”. Și istoria a dovedit că a avut dreptate omul acesta. După această minunată eliberare pe care am platit-o cu atâta aur din tezaur plus milioanele de galoane de petrol pe care Rusia le căra la ea acasă iar din lipsă de depozite le introducea în propriul sol, a urmat perioada delicioasă a comunismului. Am învățat de la ei arta comunistă. I-am și depășit pe alocuri. Dar să o luăm istoricește pentru a explica de ce românul are o rusofobie genetică. Doar cei modificați genetic de comunism au încă nostalgii după laptele matern al Rusiei. Să vedem cam cum s-a format această rusofobie. Iar prin acest termen trebuie să înțelegem cam ceea ce înțelegem de obicei prin arahnofobie, ofidiofobie sau altele. Adică, avem o frică inexplicabilă față de păienjeni, de șerpi sau de alte lucruri care ne-au provocat traume într-un fel sau altul. Să vedem așadar firul acesta!

  1. Dimitrie Cantemir, împotriva căruia se ridică și glasuri de blam, nu numai de laudă, considerat chiar un trădător de țară, în 1711 se aliază cu rușii pentru a-i învinge pe turci. Cu această ocazie rușii au descoperit acest colț de lume și au prin tare drag de el. După înfrângerea în fața turcilor, Cantemir și alți români (printre care și Ion Neculce, întors în țară cu sechele) se duc în Rusia. Unii se întorc, ca amintitul Neculce. Din 1774-1856 rușii au învățat pentru prima oară cum să anexeze o țară. Să nu spunem nicio vorbă apoi despre Dimitrie Cantemir pe care între timp rușii și l-au apropriat complet, facându-l de sânge slav, cel care i-a cam civilizat, împreună cu al lor Petru.
  2. Carol I se aliază din nou cu rușii pentru a scăpa iar de otomani (1877). Dar și de astă dată soldații ruși au făcut același prăpăd, dacă nu chiar mai rău decât turcii, în înceata lor retragere spre casă. De fapt, dacă privim mai bine, cei mai mulți nu s-au mai retras niciodată. Din dragoste pentru patrie, bineînțeles.
  3. Rusia se retrage, aparent, din România în mai multe etape. De fiecare dată prin violuri, furturi masive și crime oribile. Perioadele sunt: 1787 – 1791, 1806 – 1812, 1916 – 1918, 1938 -1945. După 1945 s-au gândit că nu mai are rost să mai facă acest lucru. E mult mai bine să instaleze comunismul aici și să fure tot. În aceste etape s-a format sentimentul rusofob. „Vin rușii” este echivalentul lui „Vine ciuma, fugiți!”
  4. Începe „culturalizarea” României după al Doilea Război Mondial. Pentru asta trebuie să le fim recunoscători etern rușilor. Copiii se îmbracă în cazaci, cântă în rusește, le este interzisă limba română în anumite zone. Acum rușii își iau revanșa pentru binefacerile oferite de cultura lui Cantemir. Se uită faptul că imnul României se cânta doar după imnul URSS. Asta da cultură!
  5. Luăm toți conducătorii instauratori a comunismului. De la cel mai îndepărtat sat până la „Centru”, totul era rusificat. Torționari destoinici, din umbră sau pe față, ne-au civilizat cu întreaga cultură a comunismului. Dar despre asta încă se scrie istoria…

Așadar încă fabricăm istorie. Aceasta nu și-a terminat acest volum. Încă suntem puși la perete și ni se bate obrazul că nu suntem recunoscători pentru toate aceste lucruri minunate oferite în dar de ruși. Neobrăzați, infami, rusofobi degeaba etc. Iar rusul de astăzi nu o spune și râde apoi în oglindă când se uită. El este indignat autentic. Este ferm convins de cele pe care le spune. Exact ca personajul din cartea lui Virgil Gheorghiu La seconde chance, Boris Bodnar, un exclus al școlii românești care își găsește liniștea și pacea sufletească în serviciile secrete rusești, care îi oferă și masă, și casă, și îndoctrinare care merge până la fanatism. Personajul ajunge în România apoi pentru a civiliza cu valorile comuniste și această nație care l-a aruncat la gunoi. Și o face cu o frenezie care sperie chiar pe ruși. Chiar în momentul în care este prins în munți, varsă o lacrimă pentru comunismul care simte că se stinge. Visul frumos se destramă. După atâta efort depus și încredere oarbă în valorile acestea cu greu scrijelite pe pielea acestei națiuni rebele, se vede totuși o rază de soare. Chiar românii, ușor, ușor, ajung să ducă mai departe visul cel frumos. Sacrificiul lui Boris a meritat! Sau, cum un radio comunist anunța la sfârșitul unei știri meteorologice, Virgil Gheorghiu încheie romanul:

„Le beau temps persiste! Le beau temps persiste!”

POMPILIU ALEXANDRU este lector universitar la Universitatea „Valahia”, din  Târgoviște, doctor în filosofie, în România dar și la Sorbona, artist fotograf și, peste toate, absolvent de CARABELLA…

 

Citeste articolul integral Gazeta Dambovitei

Powered by WPeMatico

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *